Sari la bara de unelte

DEZVĂLUIRI DIN PERIOADA MINERIADEI

By Sorin Grecu

În perioada dinainte de 13-15 iunie 1990, încă din ianuarie, scârbit de deceniile de comunism, mă înrolasem în rândurile membrilor PNŢ-CD Cluj şi – aflat şi eu sub lupa atentă a “căciulilor brumării” şi a acoperiţilor lui Iliescu – eram angajat, cu carte de muncă şi birou, la publicaţia clujeană de mare tradiţie, PATRIA, finanţată de ION RAŢIU, dar făceam şi pe corespondentul de Cluj la DREPTATEA lui CORNELIU COPOSU.

Subsemnatul, în 1990-1991, “un mânz intrat în mlaştina vieţii crezând că-i pajişte”, alături de marele ION RAŢIU şi minunaţii Dana Prelipceanu şi prof. Victor Marian, la o conferinţă de presă ţinută în sediul partidului

Inconştient, riscând totul pe cartea anticomunistă, cam ca şi astăzi, denunţam hoţiile pe care le remarcam, sub privirile dispreţuitoare ale înţelepţilor cu agendă dublă care acum spun că au votat cu Raţiu, dar pe care-i vedeam atunci lingând cururi pe la sediul FSN-ului, devenit partid. Cândva o să scriu mai multe despre acestă perioadă, prin ce umilinţe şi riscuri am trecut – şi cum mi-au vâjâit în

câteva rânduri gloanţele pe la tâmplă. Ba, mai mult, cum regretaţii ADRIAN MARINO şi DOINA CORNEA m-au trimis, în calitate de curier secret la Timişoara, ca să duc, personal, contribuţia lor la ceea ce se va numi mai târziu PROCLAMAŢIA DE LA TIMIŞOARA . Şi acum mă mir de nebunia mea, mai ales că am plecat cu trenul, înmânându-i plicul – despre al cărui conţinut nu ştiam nimic – d-lui Popovici, preşedintele Societăţii TIMIŞOARA.
Şi, legat de Mineriada din 13-15 iunie 1990 mai ţin minte o întâmplare, extrem de sugestivă pentru ce va urma puţin mai târziu: deşi nici vorbă să ajungă să devasteze sediul nostru de la Cluj – i-am zărit doar în trecere spre Bucureşti, îmbarcaţi în vreo două-trei autobuze, mineri din Maramureş – diriguitorii partidului de la Cluj, artizanii prăbuşirii ulterioare a PNŢ-CD-

Imagini de pe cartea de muncă a subsemnatului

ului au făcut un gest care mi-a lăsat un gust amar până în ziua de azi. Vezi Doamne, ca să pună în “siguranţă” copiatoarele

şi aparatura primită drept ajutoare din Occident, au golit într-o singură noapte sediul de pe str. Pavlov de toate acestea. Desigur, aparatele – de o valoare uriaşă – nu s-au mai întors niciodată, au constituit, se pare, baza de pornire a unor privatizări de familie. Iar eu, care ştiam ce se întâmplase, am devent instantane

u un paria, am fost considerat un “infiltrat” şi eliminat apoi cu discreţie, dar într-un mod foarte eficient: mi-au întârziat, la nesfârşit (nemaicăpătându-le vreodată) salariile de la DREPTATEA, determinându-mă să mă retrag singur, pus î

n imposibilitatea să-mi susţin familia, fiind căsătorit şi cu un copil. Apoi. ziarul PATRIA a murit rapid, imediat după ce regretatul Raţiu

n-a mai finanţat publicaţia… Îl enervase la maxim faptul că – în ciuda eforturilor supraomeneşti ale bătrânului fruntaş prof. VICTOR MARIAN, omul său de încredere – susţinuse un ziar care înghiţea sume uriaşe (deşi eu eram singurul angajat al său, nu şi diriguitor) iar peste 120.000 de lire sterline i se topiseră ca prin farmec… Dar asta e o altă poveste, pe care deocamdată nu o pot dezvălui, o parte a actorilor fiind încă în viaţă şi, mort doar cel principal, care a făcut praf banii.
Asta a fost mica mea istorie ţărănistă, care n-a durat mai mult de circa 6 luni – cum se vede şi pe cartea de muncă – dar pe care o voi detalia peste alţi ani, probabil… Însă un lucru nu-l regret: acela că în perioada respectivă am cunoscut adevărate icoane vii, pe vechii ţărănişti, cei cu puşcării grele pentru dreptate şi credinţă, care mi-au îmbogăţit sufletul şi m-au determinat să explorez încontinuu acest univers al suferinţei neamului nostru…

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *