Despre „libertatea” noastră

Link Posted on Updated on

10744

Libertatea ne-o câştigăm de fiecare dată pe cont propriu, nu ne-o îngăduie nimeni, nu depinde de nimeni. Libertatea nu e socială şi nici politică! Pentru libertatea ta lupţi şi atunci când nimeni nu ţi-o ameninţă brutal (când pericolul este evident, ţine de instinct sau de demnitate, poate şi de educaţie, să te iriţi), pentru că delăsarea şi mai ales adaptarea sunt şi ele ameninţări.

Am auzit de foarte puţine ori, în copilăria mea dinainte de 1990, cuvântul „libertate”. Şocul „libertăţii” l-am resimţit şi eu, deşi la începutul adolescenţei, în timpul „revoluţiei” transmisă în direct la TVR Liberă, când epitetul „liber” a început să devină o etichetă obligatorie, bună de lipit pe orice. Cred că singurul moment în care termenul a avut o substanţă reală, atât de reală, că s-a plătit cu sânge, a fost în zilele lui decembrie 1989. Atunci au murit oameni nu pentru „libertate”, ci pentru libertate. Tinerii care s-au aşezat în faţa tancurilor, cei care şi-au pus trupurile în pieţele Timişoarei, ale Bucureştiului şi ale altor oraşe din ţară pentru a scăpa de tiranie au crezut în libertate aşa cum noi nu mai suntem educaţi şi nici capabili să credem azi. Problema a fost că, imediat după ce jertfa lor a dărâmat regimul comunist (sau a constituit forţa de care alţii s-au slujit pentru a-l dărâma), libertatea câştigată a fost administrată de noua nomenclatură (urmaşa directă a celei vechi). Şi nu i-a fost greu acesteia să ne transforme pe aproape toţi în masă de manevră, de vreme ce ieşeam din aproape jumătate de secol de opacitate şi control al gândirii vii. Poporul român a simţit din plin un şoc al libertăţii, pentru care nu era pregătit şi pe care a schimonosit-o, a coborât-o, de fapt, în derizoriu sau a privit vesel cum alţii o vandalizează. Am fost învăţaţi că elemente legionare adunate în Piaţa Universităţii ne ameninţă libertatea şi că minerii ne-o apără plantând panseluţe şi am crezut-o; am fost învăţaţi că ungurii ne ameninţă libertatea şi independenţa naţională şi am crezut-o; am fost învăţaţi că Regele Mihai vrea să ne fure libertatea noastră câştigată cu sânge şi am crezut-o. Aşa au trecut ani buni şi ne-am mulţumit că putem să strigăm în gura mare ce ne trece prin cap, crezând că asta ne face liberi. Cultura libertăţii nu o avem, cred, nici acum. Suntem încă în perioada de acomodare, deşi s-a creat o anumită spumă socială care a învăţat să reacţioneze la ceea ce i se pare că întrece măsura. Dar cred că este riscant să punem toate mişcările sociale din ultimii ani pe seama unei culturi a libertăţii.

Libertatea e o temă grea, o valoare esenţială, la care mă gândesc demult. Înaintea libertăţii tuturor, e vorba de libertatea fiecăruia. Şi mereu mi se pare că ceva ameninţă libertatea mea. De câte ori a trebuit să iau o decizie importantă, de câte ori am fost pus în situaţia de a-mi asuma o responsabilitate (de la cele familiale, la cele profesionale), de câte ori am avut impresia că am avut o mare reuşită, că mă instalez într-o situaţie sigură, predictibilă, m-am întrebat, cu teamă, dacă nu cumva libertatea mea se face din ce în ce mai mică. De ce să mă mint?, uneori şi asta s-a mai întâmplat. Dar nu m-am îngrijorat, pentru că libertatea e un sâmbure care încolţeşte atunci când e nevoie, în situaţiile-cheie; totul e ca seva din el să nu se stingă. Libertatea devine o valoare prioritară (ca şi identitatea naţională, adaug, de care este intim legată) atunci când cineva ne-o ameninţă; altfel, nu e nevoie să facem caz de ea. Şi în lume e bine când nu e nevoie să ne-o reafirmăm.

Pur şi simplu mă gândesc adesea la ce mai înseamnă pentru noi, azi, libertatea. Pentru noi, vreau să zic, cei din generaţiile care nu au apucat să trăiască prea mult sau poate deloc în timpul comunismului. Pentru generaţiile aşa-zicând „libere”. Mă gândesc la ce a mai rămas din ea, de pildă, când scriitori sunt daţi afară din Uniunea Scriitorilor şi confraţii tac mâlc pentru că au indemnizaţie de merit sau spor de pensie din partea USR. Sunt ei liberi? Sau când sute de parlamentari votează în turmă ceea ce li se impune „de sus”, din „disciplină de partid” (ieri, ca şi azi). Sau când toţi închid ochii în faţa micilor şi repetatelor abuzuri de serviciu, înghiţindu-şi nemulţumirile din precauţie, dar se simt răzbunaţi când iese public câte o anonimă. Sau, cel mai oripilant caz, când se fac că nu observă că cineva este îmbrâncit în faţa metroului… Oamenii ăia care întorc capul când o femeie este ucisă, oamenii ăia sunt, ei, liberi? Şi oare cum am reacţiona noi dacă am fi în situaţia lor? Aveţi curajul să vă puneţi cu maximă luciditate această întrebare? Dar sunt numai câteva exemple, din zeci de altele posibile.

Există un avantaj meschin, pervers al „libertăţii” în care ne scăldăm de aproape 30 de ani: a devenit banal să îl înjuri pe şeful cel mare, pe şeful statului sau să critici „sistemul”; dacă o faci, vocea ta devine încă o dovadă a „libertăţii” garantate de „sistem” şi este ignorată la un loc cu vocile altora. Principala sursă a imunităţii respectivului „sistem” constă tocmai în faptul că oricine e liber să critice puterea. Ferească Domnul să cârteşti însă împotriva micului ştab, a celui care semnează pontajul, evaluarea, avansarea, referatul de necesitate, ordinul de deplasare, sporul de pensie, a celui care întocmeşte listele, a celui care împarte felii din tortul bugetar. A celui care comite răul asupra unui necunoscut. Atunci „libertatea” ta începe să-şi arate marginile cu zimţi.

Ce vreau să spun? Că schimbarea mare vine din schimbările mici. Că România nu se va schimba decât atunci când se va schimba mentalitatea celor mai mulţi. Atunci când, de pildă, orori precum cea de la metroul bucureştean nu vor mai fi posibile; atunci când oamenii vor învăţa să îşi apere valorile (şi votul e o formă de exprimare a libertăţii!), să îşi asculte propria conştiinţă chiar în dauna micului interes – nu vor mai accepta nici să fie guvernaţi de indivizi ticăloşi şi idioţi, ignari, lipsiţi de scrupule.

Să mai spun? Eu cred că au existat unii oameni, nu mulţi, dar au existat, mult mai liberi înainte de 1990 decât ne permitem sau ne interesează pe noi să fim acum. Dau câteva exemple dintre scriitori, pentru că pe ei îi cunosc cel mai bine, pentru că unii dintre aceştia îmi sunt prieteni, pe alţii îi admir: Paul Goma, Nicolae Breban, Dumitru Ţepeneag, Virgil Tănase, Dorin Tudoran. Pe lângă ei, majoritatea covârşitoare a intelectualilor de azi sunt, chiar dacă nu mai au de înfruntat nici un risc serios, decât, cel mult, mici inconveniente sociale, perfect adaptaţi sau adaptabili. Dar moralişti!

Libertatea ne-o câştigăm de fiecare dată pe cont propriu, nu ne-o îngăduie nimeni, nu depinde de nimeni. Libertatea nu e socială şi nici politică! Pentru libertatea ta lupţi şi atunci când nimeni nu ţi-o ameninţă brutal (când pericolul este evident, ţine de instinct sau de demnitate, poate şi de educaţie, să te iriţi), pentru că delăsarea şi mai ales adaptarea sunt şi ele ameninţări. Şi chiar foarte serioase, mai ales într-o istorie mediocră, cum este cea în care ne bălăcim noi de ani buni!

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Autor: Bogdan Crețu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s